Cazul Nadăş înainte de 1948: “Cu un milion jumătate de lei daţi la Bucureşti am rupt grumazul nădăşenilor! O să umble după potcoave de cai morţi!”

În urma revoluției din 1848 din Transilvania iobagii din comuna Nadăș au devenit proprietari liberi ai pământurilor urbariale.

 

Situația iobagilor din Nadăș însă nu s-a îmbunătățit aproape cu nimic. Legiuirea agrară din 1848, păstrând neatinse pământurile alodiale, i-a silit pe țăranii din Nadăș, care posedau loturi mici și mai puțin productive, să recurgă din nou la pământul moșieresc, la învoirile agricole care deseori nu se deosebeau de vechile sarcini ale iobagilor și care deveneau tot mai istovitoare pe măsură ce crește lipsa și valoarea pământului.

 

 

În același timp, proprietarul, nevoind să renunțe în niciun chip la pământ urbarial, sa dedat la numeroase abuzuri astfel că domeniul Nadăș s-a menținut pe mai departe nu numai din prestațiile în muncă ale țăranilor foștii iobagi, ci și din sumele ce li se aplicau de către proprietar sub titlu de amenzi pentru contravenții și delicte silvice, care îmi treceau cu mult valoarea unei amenzi normale pentru pășunatul vitelor.

 

 

Patentele din anii 1853 – 1854 au încercat să reglementeze și problema pădurilor și pășunilor folosite înainte în comun, atât de proprietari cât și de țărani. Ele au dat posibilitatea țăranilor care deveniseră liberi să ia în stăpânire o parte din pășuni în proporție cu pământurile lor arabile. Separarea pădurilor și pășunilor a fost începută imediat după reglementarea ei prin lege dar a durat în întreaga Transilvanie zeci și zeci de ani. Cauza principală a tărăgănării lucrurilor trebuie căutată în rezistența ţăranilor împotriva segregării forțate făcute în favoarea marilor proprietari. Deseori însă aplicarea legii a fost împiedicată chiar de proprietari care considerau cea mai mare parte a pădurilor și pășunilor drept proprietatea lor.

 

 

Și în comuna Nadăș proprietarul domeniului, asigurându-și sprijinul și directa complicitate a autorităților locale austro-ungare, a încercat să impună o segregare forțată care ducea în mod nemijlocit la menținerea țăranilor într-o stare de dependență.

 

 

În aceste împrejurări țăranilor nu le-a mai rămas de ales decât calea rezistenței îndârjite împotriva proprietarilor. În comuna Nadăș, ca și în toate regiunile cu populație compactă românească, din pricina compoziției naționale a celor două clase antagoniste frământările locale au evoluat și în forme de rezistență națională.

 

 

Deoarece proprietățile urbariale ale sătenilor, pământul arabil și fânețele erau răspândite pe 31 creste de deal, la depărtare de 7 – 17 km de Vatra Satului, sătenii cerau pe bună dreptate ca segregarea să se facă prin comasare.

 

 

Proprietarii domeniului au urmărit prin procese nesfârșite segregarea drepturilor teritoriale ale foștilor urbarialiști fără aplicarea prealabilă a comasării, pentru ca sătenii din cauza proprietăților răspândite peste hotarul comunei și înconjurate de proprietățile domeniului să se afle mai departe într-un raport de dependență.

 

 

Aplicarea comasării ar fi defavorizat domeniul, deoarece schimbul de teritoriu ar fi silit pe moșier să cedeze sătenilor o parte din văi și suprafețe de teren mai bune, iar în schimbul acestora să primească și terenuri neproductive.

 

 

Până la 1910 toate acțiunile în justiție pentru segregarea dreptul urbariale ale sătenilor au fost respinse, parte tărăgănate de instanțele judecătorești. În 1910, după dezbateri îndelungate și diferite expertize, Tribunalul maghiar din Arad hotărăște “aplicarea procedurii de segregare a drepturilor urbariale de pășune și pădure în teritoriul domeniului în sensul acțiunii proprietarului Iosif Grosz: efectuarea segregării fără aplicarea prealabilă a comasării“.

 

 

Lucrările de expertiză care au stat la baza hotărârii Tribunalului maghiar din Arad au fost făcute ilegal – nu au fost conduse de un magistrat delegat de Tribunal, inginerul care a făcut expertiză a fost ales de moșier și nu a depus jurământul legiuit în fața judecătoriei urbariale, lucrările sau făcut fără concursul sătenilor care au fost chemați numai să le certifice, s-a apreciat greșit, fără nicio bază reală, nevoile anuale de lemne de foc ale sătenilor 625 căruțe de crengi și defrișarea 7,5 iugăre pădure pentru lemnele de construcție – pe care însă Tribunalul le-a considerat valabile și legale, nu s-a admis sătenilor să își numească martori pentru a dovedi că “nu au cuprins nimic din proprietatea pârâtului și loturile ce posedă pârâții corespund ca suprafață cu aceea ce aveau înainte de 1848“.

 

 

În urma sentinței Tribunalului maghiar din Arad din 11 noiembrie 1910, comunei Nadăș i s-a atribuit din moșia lui Iosif Grosz 415 iugăre, 495 stânjeni pătrați pădure și 1260 jugăre, 1326 stânjeni pătrați pășune ca drepturi urbariale.

 

 

Sătenii au refuzat primirea pădurii și pășunii în aceste condiții atacând în recurs la Curtea de Apel din Oradea sentința Tribunalului din Arad, unde însă dreptatea cauzei lor a avut aceeași soartă: s-a menținut sentința Tribunalului din Arad dispunându-se segregarea în condiții care periclitau existența sătenilor.

 

 

Decizia Curții de Apel din Oradea atacată prin recurs în fața Înaltei Curți de Casație din Budapesta în 1912 este reformată în parte, în ceea ce privește stabilirea pășunii pentru fondul școlar, dar menține hotărârea ca segregarea să facă anterior comasării.

 

 

Același rezultat l-a avut și petiția adresată în timpul primului război mondial Ministerului Agriculturii și Domeniilor din Ungaria, prin care sătenii cer încă o dată cu segregarea drepturilor teritoriale, ca foști urbarialiști, să se aplice comasarea tuturor proprietăților, atât cele moștenite sau achiziționate, cât și acelea la care aveau dreptul a li se da ca foști urbarialiști din domeniul Iosif Grosz:

 

“este evident că pentru locuitorii comunei Nadăş constituie o chestiune vitală ca deodată cu segregarea să ni se schimbe şi toate parcelele urbariale. (…) Cerem aplicarea procedurii pentru toate acele parcele urbariale care în urma procedurii de segregare vor ajunge în interiorul pădurilor proprietatea numai a domeniului, anume să se aplice procedura de a schimb a acestor terenuri cu terenuri potrivite dintre acelea care sunt în afara pădurilor domeniale, pentru ca înainte de a se schilodi și distruge comuna noastră pe veci să binevoiți a aproba cererea noastră, ca în baza acestei aprobări să putem cere la judecătoria urbarială procedura de comasare înainte de a se termina lucrările de segregare.”

 

 

În timpul războiului, când toți sătenii ați pentru armată se găseau pe front, Iosif Grosz a terminat lucrările pregătitoare pentru segregare obținând sistarea uzufructului comun al hotarului cu sătenii, fâșiile de pământ ale acestora rămânând printre proprietățile moșierului.

 

 

 

Abuzurile moșierului, suferințele cauzate de greutățile războiului, lipsa de pământ și intensificarea oprimării naționale au contribuit  la creșterea urii sătenilor împotriva moșierului și autorităților. Influențați de evenimentele revoluționare din octombrie – noiembrie 1918, țăranii au trecut la acțiuni fățișe intrând cu forța în pădurile domeniului şi producând-ui moșierului pagube serioase.

 

 

Legea reformei agrare pentru Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș prevedea în articolele 26 și 34 că pășunile și pădurile urbariale intră în calculul suprafețelor de pășuni și păduri comunale ce urmează a se stabili în vederea înfăptuirii reformei agrare. Ca urmare, în comuna Nadăș nu se putea trece la expropriere și împroprietărire înainte de a se rezolva și stabili pe teren proprietățile urbariale ale sătenilor rămase în litigiu.

 

 

Tribunalul din Arad, neglijând complet plângerile juste ale sătenilor și nevoile lor reale, dispune în anul 1923 aplicarea segregării prevăzută în sentința Tribunalului maghiar din Arad din 1910, sentință care a atins greu cele mai firești posibilități de dezvoltare economică a sătenilor din Nadăș. Prin urmare s-au atribuit sătenilor ca drepturi urbariale numai 415 jugăre pădure și 1206 iugăre 1326 stânjeni pătrați pășune, motivându-se că “folosirea rațională și reglementară a acestei intinderi poate să acopere întrutotul necesitățile comunei în privința pășunatului și în ce privește materialul lemnos asigurând astfel îndestularea necesităților“.

 

 

Avocatul sătenilor, fiind corupt de moșier, “în mod delictuos a neglijat înaintarea recursului în termen” împotriva sentinței Tribunalului din Arad.

 

 

Astfel Iosif Grosz, împreună cu Emil Miklosi, avocatul său, au indus în eroare pe țărani făcându-i să iscălească un act prin care le promitea că “toți cei care au sălașe împrăștiate pe teritoriul domeniului vor fi mutate ca să nu mai fie înconjurate de domeniu iar parcele de pământ li se vor vinde cu un preț de tot redus“. Semnăturile locuitorilor, care “au venit cu toții la cumpărarea parcelelor și nu la segregare” au fost folosite în fața instanțelor judecătorești “la aceea că s-au învoit la segregare și fără comasare“.

 

 

Comisia județeană, deplasată la fața locului, în urma cererii sătenilor, la 25 iunie 1925, conclude că întreaga procedură este terminată și “darea în posesiunea a terenului de sub segregare e declarată definitivă“, sistându-se “raportul urbarial în ce privește pe proprietar și pe urbarialiști“.

 

 

Protestul țăranilor înaintat Tribunalului Arad contra hotărârii Comisiei Județene și judecătorului delegat al Tribunalului a fost respins și hotărârea a rămas definitivă.

 

 

Modul de înfăptuire a segregării care a avut la bază sentința Tribunalului maghiar din Arad din 1910 a adus populația românească a comunei Nadăș într-o gravă criză de existență și i-a luat orice posibilitate de progres economic.

 

 

Legea de reformă agrară din 1921 lăsa aplicarea ei pe seama unor organe dominate de moșieri.

 

 

Astfel, din suprafața de 9455 iugăre 412 stânjeni pătrați pădure proprietatea moșierului Iosif Grosz s-a expropriat numai 1244 iugăre. Suprafețele de pădure expropriate au fost în majoritatea lor loturi exploatate de moșier cu întinderi mari de poieni și teren degradat, pe vârfurile crestelor de deal, intercalate între terenurile moșierului.

 

 

Sătenii au fost înșelați și pe linia răscumpărării pământului. Nu numai că pădurea expropriată a fost plătită moșierului cu bani împrumutați de la stat, țăranii împroprietăriți devenind debitori ai statului, dar prețurile stabilite pentru terenurile expropriate au fost foarte ridicate (Iosif Grosz a cerut Comisiei de Ocol Ineu majorarea preţului la 1000 lei valută aur jugărul).

 

 

Totodată, comuna Nadăș era obligată a lăsa proprietarului Grosz Iosif și soției sale, libera folosință a căii ferate industriale și a căilor de comunicație ce trec prin porțiunea expropriată, până la exploatarea definitivă a pădurii ce a rămas numiților proprietari.

 

 

Comisia județeană pentru expropriere și împroprietărire a scutit de expropriere 175 jugăre de pădure din jurul unei instalații industriale, loc de trecere pentru săteni și nod de drumuri, argumentând că prin această măsură a pus la adăpost pădurea comunală de eventuale incendii.

 

 

Exceptarea de la expropriere a suprafeței sus menționate s-a făcut fără un motiv întemeiat. Instalația industrială, compusă dintr-o moară cu aburi, un gater cu pânză, grajduri și locuință pentru personal – în perioada desfășurării procedurii de reformă agrară avea o capacitate de lucru foarte scăzută – și deci nu prezenta un pericol pentru pădure Pe de altă parte, cele 175 jugăre expropriate nu constituiau o barieră de netrecut între pădurea comunală și un eventual incendiu ce ar fi izbucnit la instalația amintită.

 

 

De altfel, petiția țăranilor din 13 octombrie 1930, menționează că această instalație a fost mutată. În consecință, țăranii cer Comisiei de ocol de care aparțin, ca pădurea comunală să includă și cele 175 de iugăre rămase neexploatate. Cererea este respinsă. În urma celor expuse putem afirma că scoaterea în afara reformei agrare a celor 175 de jugăre a avut la bază un singur motiv: menținerea moșiei lui Iosif Grosz.

 

 

Comisia de Ocol a prevăzut minimum stabilit de legea reformei agrare, fixând pentru fiecare cap de familie 3 jugăre, din care s-au scăzut 415 jugăre pădure urbariale și partea socotită pentru 28 capi de familie care aveau peste 4 jugăre pădure, motivând că “ocupația principală a sătenilor este agricultura“.

 

 

Această afirmație este neconformă cu realitatea având la bază reaua credință a organelor de împroprietărire. Ocupația principală a sătenilor, atestată de documentele timpului, a fost creșterea vitelor. Astfel, într-o serie de materiale documentare se menționează că “toate motivările hotărârilor aduce în procesele de reformă agrară (expropriere, împroprietărire, segregare) care susțin că ocupația principală a sătenilor din comuna Nadăș este agricultura și munca la pădure sunt incomplete și tendențioase căci, în realitate, alături de agricultură, creșterea vitelor a fost în acel timp, este și astăzi și va fi și în viitor, o ocupație de aceeași importanță ca agricultura“. În raportul Ocolului Silvic Arad din 31 decembrie 1924 se arată că “ocupația locuitorilor din comuna Nadăș este agricultura în proporție de 30%, munca în pădure în proporție de 20%, creșterea vitelor în proporție de 50%“.

 

 

Apelul sătenilor prin care cer ca să fie împroprietăriți cu cinci hectare pădure, conform prevederilor legii agrare, este respins, motivându-se de data aceasta că “3 jugăre de fiecare fum sunt suficiente față de nevoile sătenilor comunei Nadăș, întrucât majoritatea acestora își câștigă existența la lucrările în stabilimentele industriale ale proprietarului Iosif Grosz“.

 

 

Nici această motivare nu este reală, deoarece dintre locuitorii comunei lucrau un număr foarte redus la exploatarea pădurii moșiei Iosif Grosz. Astfel, în anii ce au precedat reformă agrară, autoritățile au fost nevoite să recunoască că țăranilor din comuna Nadăș “munca la pădure le aducea un venit foarte redus pentru existență și nesigur căci oscilează după dispozițiunile proprietarului și ale exploatărilor pădurilor“. Până în 1924, din cei 2.500 locuitori cât avea comuna, lucrau la exploatarea pădurii circa 190-200, în 1929 numărul lor a scăzut ajungându-se la circa 40-60 de oameni.

 

 

Cererile făcute de țărani pentru revizuirea exproprierii sunt respinse de către Comisia de Ocol (29 aprilie 1933) și Curtea de Apel Timișoara (26 mai 1933), sub motivul că “procedura exproprierii în baza legii agrare se face de Drept numai o dată pentru fiecare moșie și este terminată prin hotărârea definitivă dată de organele de aplicare” şi că “exproprierea fiind o atingere gravă adusă dreptului de proprietate nu poate dura la infinit“.

 

 

Din suprafața de 628 jugăre pământ arabil, fânețe și pășune proprietatea lui Iosif Broz nu se expirat nimic. Comisia de Ocolul a scutit de la expropriere această suprafață pe baza datelor false prezentate de avocatul Emil Miklosi, care a susținut că “moșia proprietate a lui Iosif Grosz și a soției sale se compune din 120 jugăre cadastru pământ arător, restul pădure și pășuni“. Comisia de Ocol a considerat reale aceste date și, fără a face vreo verificare după foile de posesiune din cartea funciară sau a consulta pe țărani, scutește de la expropriere această suprafață sub motivul că “a fost lucrată în regie proprie” și “nu depășește minimul scutit de lege în regiunea de deal“.

 

 

În realitate, numai 70 jugăre erau lucrate în regie, restul pământului fiind dat în arendă țăranilor care aveau loturi de pământ în vecinătate sau lucrătorilor de la exploatarea forestieră.

 

 

Din totalul de 595 țărani îndreptățiți la împroprietărire au primit efectiv pământ abia 291. Cu alte cuvinte, 304 țărani nu primiseră nici un petic de pământ, deși de la adoptarea legii pentru reforma agrară trecuseră mulți ani. Pe lângă faptul că un mare număr de țărani lipsiți de pământ sau cu puțin pământ nu au fost împroprietăriți, pământul primit era neproductiv și departe de comună. Motivarea adusă de Comisia de Ocol că în comuna Nadăș nu există pământ suficient pentru împroprietărirea sătenilor, nu era reală. Acest lucru este confirmat și de faptul că în aceeași perioadă Iosif Grosz a vândut țăranilor înstăriți din comună o suprafață de 80 jugăre pământ arabil și 120 iugăre pădure, pentru a fi redat, în urma defrișării, agriculturii.

 

 

Modul arbitrar de înfăptuire a reformei agrare a stârnit un îndelung val de nemulțumiri ale țăranilor, care au cerut să se revină asupra hotărârilor date și să li se facă dreptate. Dar în zadar, procesele purtate între anii 1930 – 1934 dau dreptate moșierului.

 

 

Concludentă este declarația sătenilor din 10 februarie 1939 în care arată că avocatul Emil Miklosi i-a amenințat în 1933 că “în zadar umblă după potcoave de cai morți“, deoarece procesul tot îl pierd din cauză că a dus la București un milion și jumătate lei “rupând pentru totdeauna grumazul nădășenilor“.

 

 

Lăsarea unui număr mare de țărani ne împroprietăriți, s-a făcut cu scopul de a păstra mare proprietate şi de a pune la dispoziția moșierului din comună o importantă sursă de brațe de muncă ieftine. În același timp, mulți dintre țăranii împroprietăriți, din cauza pământului insuficient, erau nevoiți să se angajeze ca muncitor salariați.

 

 

Sub presiunea sătenilor, care erau nemulțumiți de tergiversarea lucrărilor de împroprietărire, organele de aplicare a legii reformei agrare au fost nevoite în 1929 să exproprieze din moșia lui Iosif Grosz 57 jugăre ca loturi de case. Drept despăgubire moșierul a primit 114 jugăre pământ arabil lângă Arad, din rezerva de stat.

 

 

Comuna Nadăş, având în perioada aplicării reformei agrare, după datele stabilite de Comisia de Ocol, 580 capi de familie şi circa 5000 vite, avea dreptul să i de înfiinţeze conform legii agrare o păşune de 5800 jugăre. Prin reforma agrară însă, comuna n-a primit nicio păşune.

 

 

Cu toate că reprezentantul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, deplasat la fața locului. ajunge la concluzia că “s-a făcut o foarte mare greșeală în dauna locuitorilor când nu s-a expropriat din pășunea proprietarului deloc“, că “pădurea urbarială singură ce posedă comuna este de foarte rea calitate și nu acoperă necesitățile comunei“, nu s-a luat nicio măsură pentru îndreptarea situației.

 

 

Abuzurile continue ale moșierului au îngreunat și mai mult situația țăranilor. Pe lângă faptul că pentru pășunatul în pădurile domeniului sătenii trebuiau să plătească o taxă de 90 120 lei de vită, ei erau amendați la tot pasul sub învinuirea comiterii unor delicte silvice. În realitate, datorită faptului că în urma lucrărilor de defalcare efectuate în 1929 loturile țăranilor au continuat să rămână răspândite printre proprietățile domeniului, aceștia încălcau fără voia lor teritoriul domeniului când își aduceau vitele la pășunat sau adăpat.

 

 

Din ancheta făcută de o delegație a Ministerului Agriculturii și Domeniilor în urma unei petiții a sătenilor rezultă că ei au dreptate, deoarece fiind drumuri rele, suspendate, prăpăstioase și înguste imposibil să nu scape vitele în fâșiile proprietarului pe care de atâtea ori sunt siliţi să le traverseze până la pământurile lor, comițând astfel delictul pătratului, fără voia lor, neputând să aibă la fiecare vită doi păzitori. Cu toate acestea, sătenii au fost obligați să plătească amenzile respective, iar cei care nu au putut plăti au fost închiși. Moșierul Iosif Grosz a primit sprijin în urmărirea țăranilor amendați de la autoritățile comunale și, în special, de la notar, care “batjocorea sătenii la fiecare pas și era unealta de execuție în toate“. Astfel, cu concursul acestora, țăranii care adunau lemne din pădure “au fost arestați, bătuți de jandarmi și înaintați parchetului“.

 

 

Menținând mai departe domeniul Iosif Grosz și împărțind insuficient pământ sătenilor, reforma agrară, aplicată incorect în defavoarea acestora, n-a rezolvat în comuna Nadeș problema agrară.

 

 

Domeniul Iosif Broz menținut prin reforma agrară din 1921 a fost supus exproprierii conform prevederilor din Legea Reformei Agrare din 1945. Comitetul local pentru reformă agrară ales de către adunarea obştească a comunei la 1 aprilie 1945 în prima sa ședință hotărăște “exproprierea din proprietatea Firmei Forestiera S.A.R. din Nadăș tot pământul arabil, fânețe și pășunat ce se găsește în acest dosar, exceptând doar pădurile“.

 

 

Potrivit acestei hotărâri s-a expropriat o suprafață de 787 iugăre 670 stânjeni pătrați, cu care au fost împroprietăriți țăranii mobilizați și concentrați în războiul mondial, orfanii, văduvele, invalizii de război şi țăranii fără pământ sau cu pământ puțin.

 

 

Căutând să se opună măsurilor luate de comitetul local pentru reformă agrară proprietarul moșiei – care între timp devenise avocatul Emil Miklosi – a recurs la sabotarea parcelării terenului expropriat, amenințând pe țărani cu închisoarea.

 

 

Acțiunile noului moşier nu au intimidat pe țărani, aceștia susținând acțiunile Comitetului local pentru reformă agrară şi cerând socoteală avocatului Miklosi.

 

 

Adunarea din 9 septembrie 1945 a schimbat pe unii membri ai Comitetului local aflați sub influența moșierului. Noul comitet a continuat exproprierea moșiei şi, în ședința din 11 iulie 1946, s-a hotărât exproprierea a încă 2037 jugăre din terenul Firmei Forestiera S.A.R. În hotărâre se menționează că din acest teren se vor împroprietări locuitorii comunei Nadăș (luptători, văduve, orfani, etc). La 11 iulie 1946 se trece la parcelarea terenului.

 

 

S-a rezolvat astfel dorința de veacuri a nădășenilor: dreptul de a stăpâni pământul pe care îl muncesc!

 

Revista Arhivelor, 1969

 

 

 Cazul Nadăş, după anul 2005, într-un episod viitor…